Spune-mi ce te reprezinta ca sa iti dai seama cine esti.

Este vorba aici despre avatarul de la messenger. Ma uitam astazi prin lista, care a depasit de mult 150 de contacte, ca sa vad ce s-a mai schimbat prin viaţa oamenilor din spatele contactelor. Nu cred ca sunt singurul care se vede nevoit a recunoaşte că nu a mai vorbit cu cei mai mulţi dintre ei de perioade de timp prea mari pentru a putea fi măcar aproximate. Tocmai de aceea mă bazez pe avataruri ca să mai culeg câteva indicii privind evoluţiile, noutăţile din viaţa fiecăruia. Ştiu, o sursă penibilă, demnă de un mizantrop în stadii incipiente sau de o persoană cu deficienţe grave de comunicare. So sue me!

Dar revenind la problema în discuţie, am constatat la mulţi din lista mea că şi-au pus foto cu maşina la avatar. Nu am putut să nu încerc să îmi imaginez ce anume trece prin mintea fiecăruia, ce emoţii resimte atunci când ia decizia inspirată de a pune o maşină acolo. Adică, se presupune că avatarul te reprezintă, nu? Indiferent cât de rutinaţi am devenit în utilizarea mess-ului, nu cred că a scăpat cuiva din vedere faptul că avatarul te reprezintă, sau, în fine, spune ceva despre tine, transmite o idee care este asociată cu persoana ta.

Bun. În afara de cazul în care eşti Titi Aur sau Schumacher sau mai ştiu eu cine din lumea auto, prin ce anume te-ar putea reprezenta o maşină? Ce ar putea spune despre tine?
Că ai bani? Greu de crezut, la ce maşini am văzut acolo. Că eşti un foarte talentat şofer? Du-te la raliu în cazul ăsta – din nou, vă asigur, nu este cazul. O totală lipsă de inspiraţie, plictiseală cronică, diminuare a capacităţilor intelective şi imaginative? Posibil. Eu zic că atunci când simţi că te reprezintă maşina pe care o conduci pe străzile amărâte ale unui – cel mai probabil – oraş amărât dintr-o ţară la fel de amărâtă, trebuie să începi să te întrebi: eu cu cine votez? Votez cu mine, omul din spatele avatarului, omul care gândeşte, simte, trăieşte complex şi profund şi care se naşte cu o inerentă nevoie de cunoaştere, sau votez cu silueta abia perceptibilă din spatele volanului, din acea maşină, de pe acele străzi... Poate e prea „grea” întrebarea. Dar merită totuşi un exerciţiu intelectual, nu? Nu ştiu ce răspuns ar putea găsi la ea cei cu avatarul în cauză, dar până la a formula un răspuns, puteţi porni de aici: ce altceva aş vrea să vadă lumea la avatarul meu, în afară de o maşină (banală prin definiţie) ?

Get the picture?

Cu metroul

Multi dintre noi nu isi dau seama cat de incredibil de interesanta poate fi o calatorie cu metroul din Bucuresti. Cred ca intr-o zi o sa fac un tur al metroului, sa o iau pe fiecare linie, de la un capat la altul. Poate o sa am si inspiratia sa iau ceva de scris la mine, un carnetel, ceva, pe care sa - cu si mai multa inspiratie - sa povestesc calatoria cu metroul.
Sunt, intr-adevar, multe de povestit. Atatia oameni adunati la un singur loc manati toti de acelasi scop: de a ajunge undeva. Si cica oamenii nu sunt uniti. Pai cum sa nu fie uniti, cand te gandesti ca - eu stiu - mii de oameni se inghesuie laolalta, zilnic, intr-un tub metalic prevazut cu roti care merge pe sub pamant. Trebuie sa existe pe undeva un pact, inconstient, intre toti acesti oameni, un pact prin care fiecare dintre ei cedeaza celui/celor de langa din spatiul sau propriu, din minutele sale zilnice de viata. In acel tub ingust si aglomerat se aduna zilnic laolalta ambitii, bucurii, tristeti, fiecare vine cu trecutul si viitorul sau si in acel prezent de cateva minute in care e copartas la aventura subterana se conecteaza cumva - fara sa stie - la un prezent inedit, la un prezent original constituit din acea masa de oameni care il insotesc din statie in statie.
Nu stiu, sper sa nu fie baliverne tot ce zic eu aici. Adica, macar nu intru totalitate.
Stateam zilele trecute in metrou, obosit si lipsit de chef, atarnat cu totul inestetic de o bara si priveam in jurul meu. Nu priveam dupa ceva anume, priveam pe toti si totodata pe nimeni. Aveam un sentiment de ciudata apropiere fata de toti acei straini. Fara sa imi adreseze vreo vorba - poate tocmai de aceea -, fara sa stiu absolut nimic despre ei, aveam senzatia ca ne leaga ceva nedenumit, indefinit. Ce ne lega?
Nici unul dintre toti cei care eram in acel tub metalic nu stiam de ce ne aflam acolo. Sigur, fiecare mergea undeva: la Romana, la Universitate, la Unirii etc. dar este vorba despre acel Unde cu "u" mare. Privirea fiecaruia era concentrata, agitata, preocupata. Aveam senzatia ca fiecare dintre noi poarta pe umeri greutatea lumii intregi. Erau, probabil, printre noi, contabili, avocati, studenti, profesori, muncitori, infractori, politisti etc. fiecare mai mult sau mai putin impacat cu viata sa si multumit de faptul ca indeplineste un rol in societate. Ce anume ma facea pe mine sa ma simt atat de unit de toti ceilalti din jurul meu ? Intocmai diferentele fundamentale care ne desparteau, pe plan social, pe fiecare dintre noi de grup si pe fiecare dintre noi de fiecare individual. Caci tocmai gandindu-ma la aceste diferente mi-am dat seama de un lucru: nici unul dintre noi nu traia cu un scop. Exista, din punct de vedere social, pentru a indeplini un anumit rol. Dar cati oare dintre noi intelegea ca a trai viata inseamna a-i gasi un scop, a o trai la un nivel care transcende orice determinare de natura sociala? Eu sigur nu am gasit acest scop. Eu, in acest moment, cu siguranta nu exist decat la nivel social. Nu exist ca fiinta, nu vietuiesc in adevaratul sens al cuvantului. Si asta pentru ca nu am gasit un sens. Nu Sensul, asa ceva nu cred ca exista.
In acel moment ma simteam linistit. Linistit pentru ca, privind in jurul meu, mi-am dat seama ca este o trasastura general umana, aceasta lipsa a intelegerii vietii. Sigur, voi fi acuzat de faptul ca nu aveam de unde sa stiu ca toti cei din jurul meu traiau in aceeasi lipsa acuta de sens ca si mine. Ca daca " i-as fi cunoscut pe unii, altii, dintre oamenii din tubul metali, cu siguranta as fi descoperit pe cineva ferm convins de sensul vietii sale ". Eu zic ca as fi fost acuzat pe nedrept. De ce? Nu as putea argumenta coerent, logic. Spun doar atat: i had a feeling. Simteam in maduva oaselor aura aleatorie pe care o imbraca fiecare individ din jurul meu, ma simteam inconjurat de niste fiinte pur biologice care se nasteau pentru a muri. Dintre ele faceam - si fac - si eu parte. De aceea ma simteam atat de bine, atat de la locul meu. De aceea o calatorie cu metroul poate fi o aventura spirituala intensa. Nu pentru ca esti sub pamant, un mediu cu totul ostil din multe puncte de vedere, ci pentru ca in acel moment esti - vrand, nevrand - legat de zeci de oameni din jurul tau, complet straini, printr-o legatura spirituala " intensa ", o legatura teleologica: cu totii vrem sa ajungem de aici, acolo, dar nimanui nu-i pasa de drumul parcurs si de sensul sau.

Think about it.