3 x L : Long Live Loneliness

Ce ti-e si cu oamenii astia. Suntem cu totii concentrati asupra unei singure directii in viata, directie care inglobeaza una, mai multe, sau toate dintre urmatoarele: acceptare, integrare, promovare, afirmare, si lista cu astfel de "-are" - uri poate continua la nesfarsit. Suntem mai rai ca oile ! Oile se misca in turma intr-o anumita directie pentru ca ciobanul le spune incotro sa o ia.

Dar noua cine ne spune incotro sa o luam ?

Sincer, daca stai sa te gandesti, omul are cea mai sadica, trista existenta dintre toate fiintele. Este singura fiinta careia i-a fost data puterea de a alege, de a discrimina, si cu toate acestea, daca sondezi profund mintea fiecarui om nu gasesti decat insingurare si un sentiment de confuzie generala.

Cum mai bine sa iasa aceasta stare de fapt la evidenta decat prin manifestarile pe care le putem observa peste tot in jurul nostru. Le putem observa, dar, fie nu dorim, fie nu ne este permis sa o facem.

Unde voiam sa ajung: ritmul vietii noastre sociale este in asa fel construit incat sa nu iti permita sa te intelegi pe tine asa cum ar trebui, sa te cunosti, accepti si iubesti. Tu te straduiesti mereu sa ii intelegi pe ceilalti, sa intelegi fel de fel de situatii, de la politica internationala, la relatii insipide. Te straduiesti mereu sa ii cunosti pe ceilalti ca pentru, apoi, sa ii poti iubi (asta in cele mai fericite dintre cazuri). Si unde anume se integreaza "EU" in toate acestea?

Aparent, EU este prezent in tot ceea ce facem. De ce mergem in oras? Ca EU sa se simta bine, ca EU sa cunoasca oameni, ca EU sa socializeze. Pffff....chiar asa? Nu prea. Caci acel EU despre care e vorba aici este acel EU social, care nu este altceva decat o inventie a mecanismelor sociale. Hai sa fim seriosi. Tot respectul pentru Rousseau si al sau contract social, dar mie unul nu imi pare ca ceea ce ma defineste pe mine ca om este existenta mea sociala. Nu ma intelegeti gresit, nu sunt un mizantrop, un exclus social. Nicidecum. Iar cei ce ma cunosc pot confirma asta. Dar o iau ca pe un dat, ca pe o coordonata a vietii mele oarecum prestabilita de faptul ca m-am nascut OM. Dar ca fiinta, EU cine sunt ? Nu pot pune semnul egal intre fiinta mea si EU-l meu social. Voi puteti ?

Cum ne cunoastem fiinta ? Nu stiu exact. Nu as putea spune cu siguranta, asa ca ma abtin. Dar devin din ce in ce mai convins de un lucru: EU-l social este agresiv, EU-l social lucreaza monopolistic. Existenta noastra sociala umbreste fiinta noastra adevarata. Bine, sa nu se inteleaga aici ca socializarea este rea, este daunatoare, renuntati la socializare ! Nicidecum, ar fi o nerozie sa sustii asa ceva. Ceea ce vreau sa spun este ca, din cand in cand, trebuie sa ignoram EU-l nostru social si sa ne concentram energiile asupra fiintei noastre interioare. Mai scoate din cand in cand, timida, capul din strafundurile noastre, dar prea rar, prea episodic, prea ignorata.

Mie mi-e dor de fiinta mea interioara. Voua nu ?

Pentru ea, este nevoie, cel putin pentru o perioada, de singuratate.
Asa ca va invit, in masura posibilitatilor, la singuratate.
Doar tu, o muzica buna si un pahar de vin (cel putin la fel de bun :p). Stati un pic de vorba cu voi insiva, sunt sigur ca aveti multe lucruri de afla de la voi. Eu cu siguranta am multe de ascultat de la mine insumi.

Pentru azi, va spun atat: Long Live Loneliness !

Preludiu

Astăzi am decis să devin blogger. De ce? Pentru că am ceva de spus. Ceva interesant ? Nu ştiu, probabil. De altfel cred că răspunsul la această întrebare reprezintă tot scopul blogului. Prea multă vreme gânduri, mai mult sau mai puţin relevante ori incitante, s-au izbit de pereţii minţii mele, fără a avea vreo scăpare din acel infern mecanicist. Ei bine, e timpul! Nu să le eliberez, nu să le descătuşez de tirania minţii mele, ci pur şi simplu să le supun unui test. Cel mai dur test posibil, cea mai cruntă încercare: încercarea publicului. Căci, l'enfer c'est les autres, n'est pas ?

De ce "Simplex Ratio Veritatis" ? Eu îl traduc aşa: adevărul este o raţiune simplă. Precept după care încerc - nu mereu reuşesc - să îmi ghidez existenţa.

Pentru astăzi, gânduri sunt puţine.

Este noaptea de înviere şi mintea îmi zboară sporadic când la figura bizară a lui Robert Powell din filmul tradiţional de Paşte, când la extazul creştin pe care l-am resimţit adesea cu lumânarea în mână la slujba de Înviere. Dar oare ce mă interesa pe mine mai mult, ce îi interesau pe oamenii din jurul meu mai mult? Să nu se stingă lumânarea sau bucuria Învierii Domnului? Nu îmi aduc clar aminte ce mă înfierbânta mai tare: bucuria că sunt creştin şi că am fost mântuit prin sacrificiul lui Hristos sau ceara înfierbântată care se prelingea încet, în jos pe lumânare, până degetele împreunate. Da, acum îmi amintesc: eram confuz. Nu ştiam exact de ce mă aflam acolo. Căutam un răspuns în privirile din jurul meu, dar nu puteam citi decât acel sentiment pios auto-impus, aproape ca un automatism, pe care îl au oamenii când merg la Biserică. Eram oare eu singurul necredincios din acel grup imens, singurul căruia i-a fost negată revelaţia învierii şi reînnoirea spiritului prin Hristos?

Pot spune doar atât: dubito, ergo sum !