Astăzi am decis să devin blogger. De ce? Pentru că am ceva de spus. Ceva interesant ? Nu ştiu, probabil. De altfel cred că răspunsul la această întrebare reprezintă tot scopul blogului. Prea multă vreme gânduri, mai mult sau mai puţin relevante ori incitante, s-au izbit de pereţii minţii mele, fără a avea vreo scăpare din acel infern mecanicist. Ei bine, e timpul! Nu să le eliberez, nu să le descătuşez de tirania minţii mele, ci pur şi simplu să le supun unui test. Cel mai dur test posibil, cea mai cruntă încercare: încercarea publicului. Căci, l'enfer c'est les autres, n'est pas ?
De ce "Simplex Ratio Veritatis" ? Eu îl traduc aşa: adevărul este o raţiune simplă. Precept după care încerc - nu mereu reuşesc - să îmi ghidez existenţa.
Pentru astăzi, gânduri sunt puţine.
Este noaptea de înviere şi mintea îmi zboară sporadic când la figura bizară a lui Robert Powell din filmul tradiţional de Paşte, când la extazul creştin pe care l-am resimţit adesea cu lumânarea în mână la slujba de Înviere. Dar oare ce mă interesa pe mine mai mult, ce îi interesau pe oamenii din jurul meu mai mult? Să nu se stingă lumânarea sau bucuria Învierii Domnului? Nu îmi aduc clar aminte ce mă înfierbânta mai tare: bucuria că sunt creştin şi că am fost mântuit prin sacrificiul lui Hristos sau ceara înfierbântată care se prelingea încet, în jos pe lumânare, până degetele împreunate. Da, acum îmi amintesc: eram confuz. Nu ştiam exact de ce mă aflam acolo. Căutam un răspuns în privirile din jurul meu, dar nu puteam citi decât acel sentiment pios auto-impus, aproape ca un automatism, pe care îl au oamenii când merg la Biserică. Eram oare eu singurul necredincios din acel grup imens, singurul căruia i-a fost negată revelaţia învierii şi reînnoirea spiritului prin Hristos?
Pot spune doar atât: dubito, ergo sum !
Indoiala, sentimentul de nesiguranta, poate lipsa, acea eterna lipsa. Indoiala e un sentiment care macina poate mai mult ca oricare altul. NU cred ca erai singurul necredincios. Cred ca erai poate unul din putinii care constientiza falsitatea gestului sau, fals poate e putin fortat, dar in sensul ca nu era deplin, nu era sentimentul pe care il voiai, nu ea sentimentul de care aveai nevoie. voiai sa simti mai mult, sau poate altfel. Indoiala, prietene, este un teren arid, un teren crud, unul care se misca mereu, unul de care nu stiu daca mai poti scapa, eu sper ca da.
RăspundețiȘtergerePasti fericit!
Arid, într-adevăr. Dar poate da naştere unor adevăruri fascinant de subtile şi seducătoare. Spun adevăruri pentru că nu există un adevăr suprem, un aşa adevăr ar limita destul de mult existenţa noastră, nu? Adevărul e o energie care face lucrurile să se mişte. Multe lucruri pe lume, multe energii, multe adevăruri. Unde voiam să ajung: îndoiala, teren mereu crud şi mişcător, nu permite sămânţei adevărului suprem să încolţească şi să crească, ci menţine spiritul liber, deschis pentru noi adevăruri pe măsură ce îţi este dat să le înţelegi. Vorbesc despre acea îndoială lucidă, obiectivă sau chiar metafizică (cum i-au mai spus unii), nu acea îndoială consumatoare, poetică, distructivă.
RăspundețiȘtergereAdevar, adevaruri... hmm:-? Cred mai degraba ca este unul singur, iar ceea ce vedem noi sunt doar aripi, doar picioare care se imbina undeva sus, ca si cum adevarul ar fi o piramida cu varful in cer si baza pe pamant. Iar noi oamenii vedem doar partea care nu e ascunsa dincolo de norii constiintei noaste si ne construim o reflectie a ceea ce vedem, a ceea ce stim in intoeriorul nostru, un nou adevar in care umplem spatiile goale, cu acelasi model pe care-l stim. De aceea sunt atatea adevaruri. Adevarul nu limiteaza, existenta noastra este deja mai limitata decat adevarul, limitata de timp, de spatiu, de ceilalti. Adevarul nu limiteaza dupa parerea mea, el doar creaza cadrul in care ne putem desfasura. El elimina o singura indoiala: aceea ca suntem. Restul, ei bine, restul e indoiala. Existenta unui adevar suprem nu limiteaza fiindca suntem deja limitati, el doar ne condamna la o existenta pusa sub semnul erorii.
RăspundețiȘtergereRevenind la indoiala, da, ai dreptate, exista indoiala stiintifica, obiectiva, creatoare, si cea consumatoare, distrugatoare. Nu e bine sa fii naiv, trebuie sa fii realist, dar pana la urma cu niciuna nu este usor sa traiesti. Intrebarea care-mi vine acum in minte este urmatoarea: ce este de preferat? un adevar nesigur, unul pe care sa-l recunosti failibil sau o indoiala care ghideaza o permanenta cautare a Adevarului?