Drumul catre libertate

Povara mediocritatii. Este cea mai grea dintre poverile sa le zicem psihice pe care le poate indura un om si cu siguranta cea mai perversa. Perversa pentru ca ea nu poate fi simtita decat de aceia indeajuns de inzestrati intelectual incat sa devina constienti ca o poarta, dar in acelasi timp insuficient de inzestrati incat sa o poata inlatura, prin actul de creatie. Ignorance is bliss, right? Se pare ca asa e. Dar apoi, stiti ce e mai bun decat ignoranta innascuta? Modestia. Modestia este buna pentru ca este accesibila tuturor categoriilor de inzestrati intelectual. Poate fi practicata la mare arta de oamenii simpli, dar la fel de bine de acei damnati ai mediocritatii, iar apoi chiar si de spiritele creatoare, acelea care se afla pe treapta de sus a celor inzestrati intelectual. Pentru toate cele trei categorii, modestia este calea cea mai nobila si sanatoasa pe care o pot apuca. Pentru ca modestia te elibereaza de povara sociala de a fi cineva. Societatea iti cere sa fii cineva, sa te ridici la renumele tau, sa reprezinti ceva. Prin modestie devii liber de aceste constrangeri de altfel ridicole. Prin modestie devii nobil, pentru ca a fi liber inseamna a fi nobil. Adevaratele spirite nobile au cunoscut libertatea desavarsita. Libertatea prin modestie iti deschide sufletul la lume, te face rabdator, atent, capabil sa intelegi si sa simti mult mai multe. E ca si cum ai privi lumea de la distanta, observandu-mi agitatia si mecanismul neobosit la lucru. O intelegi si o accepti, si poti intra si iesi cand vrei tu din vartejul ei. Pentru ca esti liber. Priveste catre tine si vei descoperi ca ai atatea si atatea de invatat, si vei avea mereu. De ce sa te inlantui cu prejudecatile sociale, de ce sa intri in marea hora sociala prin a lupta pentru numele tau, pentru persoana ta, pentru recunoasterea meritelor tale. Asa o sa devii imun la cunoastere, la profunzime. Asa o sa devii cu adevarat mediocru. Ramai, asadar, modest. Tine lucrurile pentru tine, nu straluci prin ceea ce stii, prin ceea ce poti, prin ceea ce esti. Lasa-i pe altii sa straluceasca si observa-i. De cele mai multe ori vei avea de invatat de la ei. Iar tu intre timp vei deveni mai puternic, mai constient, mai bogat. De ce sa fii un artificiu care explodeaza in mii de culori pe cer apoi dispare, cand poti sa fii o lumanare care arde necontenit si ofera o lumina infinit mai pretioasa decat explozia artificiului. Priveste, asculta, observa, intelege. Acestea sunt imperativele unei existente libere si bogate. Si poate, cine stie, intr-o zi, vei avea si tu ceva de spus. Si atunci cand o vei spune, vei sti sa o spui. Vei gasi, poate, acea energie creatoare care de expresie si stralucire gandurilor tale. Totul este posibil atunci cand pastrezi o minte deschisa. Totul este posibil atunci cand traiesti liber.

Spune-mi ce te reprezinta ca sa iti dai seama cine esti.

Este vorba aici despre avatarul de la messenger. Ma uitam astazi prin lista, care a depasit de mult 150 de contacte, ca sa vad ce s-a mai schimbat prin viaţa oamenilor din spatele contactelor. Nu cred ca sunt singurul care se vede nevoit a recunoaşte că nu a mai vorbit cu cei mai mulţi dintre ei de perioade de timp prea mari pentru a putea fi măcar aproximate. Tocmai de aceea mă bazez pe avataruri ca să mai culeg câteva indicii privind evoluţiile, noutăţile din viaţa fiecăruia. Ştiu, o sursă penibilă, demnă de un mizantrop în stadii incipiente sau de o persoană cu deficienţe grave de comunicare. So sue me!

Dar revenind la problema în discuţie, am constatat la mulţi din lista mea că şi-au pus foto cu maşina la avatar. Nu am putut să nu încerc să îmi imaginez ce anume trece prin mintea fiecăruia, ce emoţii resimte atunci când ia decizia inspirată de a pune o maşină acolo. Adică, se presupune că avatarul te reprezintă, nu? Indiferent cât de rutinaţi am devenit în utilizarea mess-ului, nu cred că a scăpat cuiva din vedere faptul că avatarul te reprezintă, sau, în fine, spune ceva despre tine, transmite o idee care este asociată cu persoana ta.

Bun. În afara de cazul în care eşti Titi Aur sau Schumacher sau mai ştiu eu cine din lumea auto, prin ce anume te-ar putea reprezenta o maşină? Ce ar putea spune despre tine?
Că ai bani? Greu de crezut, la ce maşini am văzut acolo. Că eşti un foarte talentat şofer? Du-te la raliu în cazul ăsta – din nou, vă asigur, nu este cazul. O totală lipsă de inspiraţie, plictiseală cronică, diminuare a capacităţilor intelective şi imaginative? Posibil. Eu zic că atunci când simţi că te reprezintă maşina pe care o conduci pe străzile amărâte ale unui – cel mai probabil – oraş amărât dintr-o ţară la fel de amărâtă, trebuie să începi să te întrebi: eu cu cine votez? Votez cu mine, omul din spatele avatarului, omul care gândeşte, simte, trăieşte complex şi profund şi care se naşte cu o inerentă nevoie de cunoaştere, sau votez cu silueta abia perceptibilă din spatele volanului, din acea maşină, de pe acele străzi... Poate e prea „grea” întrebarea. Dar merită totuşi un exerciţiu intelectual, nu? Nu ştiu ce răspuns ar putea găsi la ea cei cu avatarul în cauză, dar până la a formula un răspuns, puteţi porni de aici: ce altceva aş vrea să vadă lumea la avatarul meu, în afară de o maşină (banală prin definiţie) ?

Get the picture?

Cu metroul

Multi dintre noi nu isi dau seama cat de incredibil de interesanta poate fi o calatorie cu metroul din Bucuresti. Cred ca intr-o zi o sa fac un tur al metroului, sa o iau pe fiecare linie, de la un capat la altul. Poate o sa am si inspiratia sa iau ceva de scris la mine, un carnetel, ceva, pe care sa - cu si mai multa inspiratie - sa povestesc calatoria cu metroul.
Sunt, intr-adevar, multe de povestit. Atatia oameni adunati la un singur loc manati toti de acelasi scop: de a ajunge undeva. Si cica oamenii nu sunt uniti. Pai cum sa nu fie uniti, cand te gandesti ca - eu stiu - mii de oameni se inghesuie laolalta, zilnic, intr-un tub metalic prevazut cu roti care merge pe sub pamant. Trebuie sa existe pe undeva un pact, inconstient, intre toti acesti oameni, un pact prin care fiecare dintre ei cedeaza celui/celor de langa din spatiul sau propriu, din minutele sale zilnice de viata. In acel tub ingust si aglomerat se aduna zilnic laolalta ambitii, bucurii, tristeti, fiecare vine cu trecutul si viitorul sau si in acel prezent de cateva minute in care e copartas la aventura subterana se conecteaza cumva - fara sa stie - la un prezent inedit, la un prezent original constituit din acea masa de oameni care il insotesc din statie in statie.
Nu stiu, sper sa nu fie baliverne tot ce zic eu aici. Adica, macar nu intru totalitate.
Stateam zilele trecute in metrou, obosit si lipsit de chef, atarnat cu totul inestetic de o bara si priveam in jurul meu. Nu priveam dupa ceva anume, priveam pe toti si totodata pe nimeni. Aveam un sentiment de ciudata apropiere fata de toti acei straini. Fara sa imi adreseze vreo vorba - poate tocmai de aceea -, fara sa stiu absolut nimic despre ei, aveam senzatia ca ne leaga ceva nedenumit, indefinit. Ce ne lega?
Nici unul dintre toti cei care eram in acel tub metalic nu stiam de ce ne aflam acolo. Sigur, fiecare mergea undeva: la Romana, la Universitate, la Unirii etc. dar este vorba despre acel Unde cu "u" mare. Privirea fiecaruia era concentrata, agitata, preocupata. Aveam senzatia ca fiecare dintre noi poarta pe umeri greutatea lumii intregi. Erau, probabil, printre noi, contabili, avocati, studenti, profesori, muncitori, infractori, politisti etc. fiecare mai mult sau mai putin impacat cu viata sa si multumit de faptul ca indeplineste un rol in societate. Ce anume ma facea pe mine sa ma simt atat de unit de toti ceilalti din jurul meu ? Intocmai diferentele fundamentale care ne desparteau, pe plan social, pe fiecare dintre noi de grup si pe fiecare dintre noi de fiecare individual. Caci tocmai gandindu-ma la aceste diferente mi-am dat seama de un lucru: nici unul dintre noi nu traia cu un scop. Exista, din punct de vedere social, pentru a indeplini un anumit rol. Dar cati oare dintre noi intelegea ca a trai viata inseamna a-i gasi un scop, a o trai la un nivel care transcende orice determinare de natura sociala? Eu sigur nu am gasit acest scop. Eu, in acest moment, cu siguranta nu exist decat la nivel social. Nu exist ca fiinta, nu vietuiesc in adevaratul sens al cuvantului. Si asta pentru ca nu am gasit un sens. Nu Sensul, asa ceva nu cred ca exista.
In acel moment ma simteam linistit. Linistit pentru ca, privind in jurul meu, mi-am dat seama ca este o trasastura general umana, aceasta lipsa a intelegerii vietii. Sigur, voi fi acuzat de faptul ca nu aveam de unde sa stiu ca toti cei din jurul meu traiau in aceeasi lipsa acuta de sens ca si mine. Ca daca " i-as fi cunoscut pe unii, altii, dintre oamenii din tubul metali, cu siguranta as fi descoperit pe cineva ferm convins de sensul vietii sale ". Eu zic ca as fi fost acuzat pe nedrept. De ce? Nu as putea argumenta coerent, logic. Spun doar atat: i had a feeling. Simteam in maduva oaselor aura aleatorie pe care o imbraca fiecare individ din jurul meu, ma simteam inconjurat de niste fiinte pur biologice care se nasteau pentru a muri. Dintre ele faceam - si fac - si eu parte. De aceea ma simteam atat de bine, atat de la locul meu. De aceea o calatorie cu metroul poate fi o aventura spirituala intensa. Nu pentru ca esti sub pamant, un mediu cu totul ostil din multe puncte de vedere, ci pentru ca in acel moment esti - vrand, nevrand - legat de zeci de oameni din jurul tau, complet straini, printr-o legatura spirituala " intensa ", o legatura teleologica: cu totii vrem sa ajungem de aici, acolo, dar nimanui nu-i pasa de drumul parcurs si de sensul sau.

Think about it.

3 x L : Long Live Loneliness

Ce ti-e si cu oamenii astia. Suntem cu totii concentrati asupra unei singure directii in viata, directie care inglobeaza una, mai multe, sau toate dintre urmatoarele: acceptare, integrare, promovare, afirmare, si lista cu astfel de "-are" - uri poate continua la nesfarsit. Suntem mai rai ca oile ! Oile se misca in turma intr-o anumita directie pentru ca ciobanul le spune incotro sa o ia.

Dar noua cine ne spune incotro sa o luam ?

Sincer, daca stai sa te gandesti, omul are cea mai sadica, trista existenta dintre toate fiintele. Este singura fiinta careia i-a fost data puterea de a alege, de a discrimina, si cu toate acestea, daca sondezi profund mintea fiecarui om nu gasesti decat insingurare si un sentiment de confuzie generala.

Cum mai bine sa iasa aceasta stare de fapt la evidenta decat prin manifestarile pe care le putem observa peste tot in jurul nostru. Le putem observa, dar, fie nu dorim, fie nu ne este permis sa o facem.

Unde voiam sa ajung: ritmul vietii noastre sociale este in asa fel construit incat sa nu iti permita sa te intelegi pe tine asa cum ar trebui, sa te cunosti, accepti si iubesti. Tu te straduiesti mereu sa ii intelegi pe ceilalti, sa intelegi fel de fel de situatii, de la politica internationala, la relatii insipide. Te straduiesti mereu sa ii cunosti pe ceilalti ca pentru, apoi, sa ii poti iubi (asta in cele mai fericite dintre cazuri). Si unde anume se integreaza "EU" in toate acestea?

Aparent, EU este prezent in tot ceea ce facem. De ce mergem in oras? Ca EU sa se simta bine, ca EU sa cunoasca oameni, ca EU sa socializeze. Pffff....chiar asa? Nu prea. Caci acel EU despre care e vorba aici este acel EU social, care nu este altceva decat o inventie a mecanismelor sociale. Hai sa fim seriosi. Tot respectul pentru Rousseau si al sau contract social, dar mie unul nu imi pare ca ceea ce ma defineste pe mine ca om este existenta mea sociala. Nu ma intelegeti gresit, nu sunt un mizantrop, un exclus social. Nicidecum. Iar cei ce ma cunosc pot confirma asta. Dar o iau ca pe un dat, ca pe o coordonata a vietii mele oarecum prestabilita de faptul ca m-am nascut OM. Dar ca fiinta, EU cine sunt ? Nu pot pune semnul egal intre fiinta mea si EU-l meu social. Voi puteti ?

Cum ne cunoastem fiinta ? Nu stiu exact. Nu as putea spune cu siguranta, asa ca ma abtin. Dar devin din ce in ce mai convins de un lucru: EU-l social este agresiv, EU-l social lucreaza monopolistic. Existenta noastra sociala umbreste fiinta noastra adevarata. Bine, sa nu se inteleaga aici ca socializarea este rea, este daunatoare, renuntati la socializare ! Nicidecum, ar fi o nerozie sa sustii asa ceva. Ceea ce vreau sa spun este ca, din cand in cand, trebuie sa ignoram EU-l nostru social si sa ne concentram energiile asupra fiintei noastre interioare. Mai scoate din cand in cand, timida, capul din strafundurile noastre, dar prea rar, prea episodic, prea ignorata.

Mie mi-e dor de fiinta mea interioara. Voua nu ?

Pentru ea, este nevoie, cel putin pentru o perioada, de singuratate.
Asa ca va invit, in masura posibilitatilor, la singuratate.
Doar tu, o muzica buna si un pahar de vin (cel putin la fel de bun :p). Stati un pic de vorba cu voi insiva, sunt sigur ca aveti multe lucruri de afla de la voi. Eu cu siguranta am multe de ascultat de la mine insumi.

Pentru azi, va spun atat: Long Live Loneliness !

Preludiu

Astăzi am decis să devin blogger. De ce? Pentru că am ceva de spus. Ceva interesant ? Nu ştiu, probabil. De altfel cred că răspunsul la această întrebare reprezintă tot scopul blogului. Prea multă vreme gânduri, mai mult sau mai puţin relevante ori incitante, s-au izbit de pereţii minţii mele, fără a avea vreo scăpare din acel infern mecanicist. Ei bine, e timpul! Nu să le eliberez, nu să le descătuşez de tirania minţii mele, ci pur şi simplu să le supun unui test. Cel mai dur test posibil, cea mai cruntă încercare: încercarea publicului. Căci, l'enfer c'est les autres, n'est pas ?

De ce "Simplex Ratio Veritatis" ? Eu îl traduc aşa: adevărul este o raţiune simplă. Precept după care încerc - nu mereu reuşesc - să îmi ghidez existenţa.

Pentru astăzi, gânduri sunt puţine.

Este noaptea de înviere şi mintea îmi zboară sporadic când la figura bizară a lui Robert Powell din filmul tradiţional de Paşte, când la extazul creştin pe care l-am resimţit adesea cu lumânarea în mână la slujba de Înviere. Dar oare ce mă interesa pe mine mai mult, ce îi interesau pe oamenii din jurul meu mai mult? Să nu se stingă lumânarea sau bucuria Învierii Domnului? Nu îmi aduc clar aminte ce mă înfierbânta mai tare: bucuria că sunt creştin şi că am fost mântuit prin sacrificiul lui Hristos sau ceara înfierbântată care se prelingea încet, în jos pe lumânare, până degetele împreunate. Da, acum îmi amintesc: eram confuz. Nu ştiam exact de ce mă aflam acolo. Căutam un răspuns în privirile din jurul meu, dar nu puteam citi decât acel sentiment pios auto-impus, aproape ca un automatism, pe care îl au oamenii când merg la Biserică. Eram oare eu singurul necredincios din acel grup imens, singurul căruia i-a fost negată revelaţia învierii şi reînnoirea spiritului prin Hristos?

Pot spune doar atât: dubito, ergo sum !